Sunetul din spatele discului: cum alegi un vinil de calitate

Dacă ascultarea muzicii pe vinil este deja sau îți dorești să devină o pasiune, apare destul de repede o întrebare firească: există diferențe reale de calitate între albume, ediții, țări sau case de discuri? Putem ține cont de anumite detalii atunci când alegem un disc, astfel încât experiența de ascultare să fie una cât mai bună? Răspunsul scurt este da. Dincolo de starea vinilului, despre care vom vorbi într-un articol separat, este important de știut că același album poate suna diferit de la o ediție la alta. Ediția, casa de discuri, țara de presare și perioada în care a fost realizat discul pot influența semnificativ felul în care percepem muzica.

Calitatea unui vinil nu se reflectă doar în sunet, ci și în modul în care discul se comportă în timp. Presările reușite au, de regulă, un zgomot de fond foarte redus, o stabilitate mai bună pe platan, solicită mai puțin acul și îmbătrânesc mai frumos. Nu este o surpriză că multe dintre edițiile considerate de referință sunt, adesea, prime presări și ajung să fie tratate ca obiecte de colecție. În primele tiraje, matrițele sunt noi și mai puțin uzate, iar transferul din master se face cu un control mai atent, înainte ca presiunile de volum să intervină. De aici pot apărea diferențe subtile, dar reale, în claritate, zgomot de fond și stabilitate. Asta nu înseamnă însă întotdeauna că o primă ediție este, prin definiție, un disc scump, ci că primele presări au, de multe ori, un avantaj tehnic firesc.

Greutatea mai mare poate conta, dar nu garantează un sunet superior. Edițiile vechi pot fi extraordinare, dar pot veni și cu imperfecțiuni. Din nostalgie sau, uneori, dintr-o formă de snobism, astfel de idei circulă ușor, deși realitatea este mult mai nuanțată. Rareori lucrurile pot fi judecate în alb și negru. Alegerea unor discuri de calitate presupune informare, răbdare și, inevitabil, o doză de încercări și ajustari. În rândurile de mai jos, ne propunem să parcurgem, pe scurt, etapele esențiale ale lanțului de producție, pentru a înțelege mai bine ce influențează un vinil înainte de a ajunge pe platan.

Uzina de presare este locul în care muzica, deja masterizată, se transformă efectiv într-un obiect fizic: discul de vinil. Aici intră în joc materialele folosite, temperaturile, presiunea, echipamentele și toleranțele mecanice. Uzina lucrează cu matrițe obținute din discul master, presează vinilul topit între acestea, apoi îl răcește, îl taie, îl inspectează și îl ambalează. Chiar și cu un master excelent, o presare slabă poate compromite rezultatul final. Vinilul este, prin natura lui, un material imperfect, iar orice impuritate se poate traduce auditiv. O presare deficitară poate introduce zgomot de fond, distorsiuni sau probleme de centrare. Unele uzine folosesc vinil virgin, mai silențios, altele reciclează materialul, cu rezultate uneori mai zgomotoase. Unele au un control strict al calității, altele prioritizează volumul. Așadar, fabricile de presare nu creează sunetul, dar decid cât de fidel ajunge el la ascultător.

La fel de important este rolul casei de discuri. Acesta nu este doar un logo imprimat pe copertă, ci entitatea care coordonează întregul traseu dintre artist și produsul final. În epoca de aur a vinilului, casele de discuri decideau aproape tot ce ținea de sunet. Inginerii de masterizare erau, în mare parte, ancorați în cerințele formatului și lucrau constant cu vinilul, adesea specializați în cadrul unor genuri muzicale bine definite, ceea ce rafina în timp o intuiție foarte specifică: cum să obții dinamică și echilibru fără compromisuri. Astăzi, majoritatea masterizării este orientată spre digital, iar specialiștii dedicați exclusiv analogului sunt mai puțini; mulți lucrează transversal, pe stiluri foarte diferite și cu priorități de livrare multiple. Schimbarea aceasta de context explică, în parte, de ce multe presări vechi păstrează o coerență și o naturalețe aparte.

Casele de discuri selectau, așadar, fabrica de presare, alocau bugetele și defineau nivelul de control al calității. De aceea, două discuri ale aceleiași case de discuri pot suna foarte diferit. De-a lungul deceniilor, aceleași case de discuri au trecut prin schimbări de conducere, politici diferite de producție, tiraje mai mici sau mai mari. Unele au lucrat cu anumite uzine în anii ’70 și cu altele în anii ’80, construindu-și reputația mai ales într-o anumită perioadă. Casa de discuri este, în fond, curatorul sunetului, nu doar editorul muzicii, iar fiecare are propria filosofie. Unele au tratat vinilul ca pe un mediu de referință, nu doar ca pe un produs comercial (ex. ECM).

Alegerea unității de presare nu era, așadar, întâmplătoare. Label-urile colaborau cu uzine diferite în funcție de țară, costuri, reputație și volum. Cele mai mari lucrau adesea cu mai multe fabrici pentru piețe diferite (SUA, Europa, Japonia) și pentru tiraje distincte. Nu întâmplător, anii ’70 sunt considerați de mulți drept vârful calității analogice, în timp ce anii ’80 marchează o perioadă de tranziție, în care presiunile comerciale au dus la o variabilitate mai mare a calității. În această perioadă, diferențele dintre țări devin tot mai vizibile. Japonia a impus standarde extrem de stricte de presare, urmată de SUA și Marea Britanie, unde consistența și dinamica au fost prioritare. Canada și Australia au oferit rezultate solide, iar Germania și Olanda au excelat prin precizie și control industrial. Nu există o uzină ideală în mod absolut, ci contexte geografice și istorice în care anumite procese au funcționat excepțional.

De aici încolo, putem vorbi despre câteva case de discuri importante care, istoric, au fost asociate cu presări de calitate și care pot fi repere utile atunci când căutăm viniluri reușite.

ECM Records – Germania

Perioadă de referință: anii ’70–’90

De la început, ECM a avut o viziune foarte clară asupra sunetului și a modului în care muzica ar trebui să ajungă la ascultător. Presările au fost realizate în principal în Germania, în uzine cu reputație solidă, precum Pallas, dar și în alte fabrici asociate infrastructurii PolyGram. Controlul strict asupra masterizării, atenția acordată presării și o estetică sonoră coerentă au devenit parte din identitatea casei de discuri. Vinilurile ECM din această perioadă sunt apreciate pentru zgomotul de fond foarte redus, separația clară a instrumentelor și o scenă sonoră aerisită, care pune accent pe spațiu și respirație. În special în zona de jazz și muzică contemporană, ECM Germany rămâne un reper constant de calitate și una dintre cele mai sigure alegeri atunci când cauți un vinil bine realizat.

Blue Note Records (Liberty / United Artists) – US

Perioadă de referință: anii ’50–’70 (cu extensii în ’80)

În perioada clasică, Blue Note a fost presat aproape exclusiv în Statele Unite, folosind uzine locale din New Jersey și alte fabrici regionale care deserveau și alte label-uri majore. După schimbările de conducere, Liberty și ulterior United Artists, o parte dintre presări au fost realizate în uzine industriale mai mari, inclusiv cele asociate RCA. Calitatea Blue Note este legendară în primul rând datorită masterizării și surselor analogice excelente, însă presările din anii ’60–’70 pot varia ca nivel de zgomot de fond. Chiar și așa, aceste discuri rămân extrem de apreciate pentru energia, dinamica și senzația de prezență, fiind considerate de mulți unele dintre cele mai „vii” și expresive viniluri de jazz realizate vreodată.

Verve Records – US

Perioadă de referință: anii ’60–’70

Verve a colaborat cu mai multe fabrici de presare americane, inițial în zona MGM, iar mai târziu în cadrul grupului PolyGram. În anii ’60 și ’70, majoritatea discurilor au fost presate în SUA, folosind vinil de calitate bună, deși nu întotdeauna perfect silențios. Punctul forte al Verve a fost constant calitatea materialului și modul în care acesta a fost masterizat, nu neapărat consistența absolută a presării. Din punct de vedere sonor, vinilurile Verve sunt cunoscute pentru tonalitatea caldă, naturalețea timbrală și o prezentare foarte muzicală, mai ales în zona de jazz vocal și orchestral. Sunt discuri care pun accent pe emoție și fluiditate, mai degrabă decât pe perfecțiune tehnică.

Deutsche Grammophon – Germania

Perioadă de referință: anii ’70–’90

Deutsche Grammophon a folosit aproape exclusiv fabrici de presare germane de top, integrate în structura PolyGram și operate după standarde industriale foarte ridicate. Presările sunt recunoscute pentru precizie mecanică, stabilitate și o reproducere extrem de clară a frecvențelor medii și înalte. Unele ediții pot fi percepute ca fiind mai analitice sau mai rezervate emoțional, însă calitatea tehnică este constantă și previzibilă. Pentru muzica clasică pe vinil, DG Germany rămâne o referință solidă, apreciată în special de ascultătorii care caută detaliu, claritate și o prezentare disciplinată a materialului sonor.

CBS/Sony – Japan

Perioadă de referință: anii ’70–’80

Presările CBS/Sony au fost realizate aproape exclusiv în Japonia, în uzine proprii sau în colaborare cu uzine precum JVC. În această perioadă, industria japoneză a dus procesul de presare la un nivel de rafinament rar întâlnit: vinil virgin extrem de pur, control riguros al calității și toleranțe mecanice foarte strânse. Rezultatul sunt discuri extrem de silențioase și precise. Totuși, această precizie vine uneori cu un caracter mai pronunțat în zona frecvențelor înalte, care se pot simți mai rigide sau mai „strânse”, în funcție de genul muzical. Jazz-ul și fusion-ul pot suna spectaculos, în timp ce rock-ul progresiv sau metalul pot părea mai puțin energice comparativ cu presările americane sau britanice. Din punct de vedere al calității tehnice, Japonia rămâne un reper audiofil, însă ca valoare de colecție și preț, primele presări din țara de origine a artistului sunt adesea mai căutate.

Island / Harvest / EMI – UK

Perioadă de referință: anii ’60–’70

Marea Britanie a fost una dintre marile forțe ale epocii analogice. Case de discuri precum Island, Harvest sau EMI au lucrat cu uzine locale de presare extrem de bine calibrate, iar primele presări britanice sunt apreciate pentru echilibrul dintre impact, naturalețe și coerență. În special pentru trupele britanice, edițiile UK din perioada inițială sunt adesea considerate referință, atât din punct de vedere sonor, cât și ca valoare de colecție. Dinamic, directe și lipsite de artificii, aceste presări oferă o prezentare care pune muzica în prim-plan, fără compromisuri inutile.

Warner Bros – US

Perioadă de referință: anii ’70–’80

Warner Bros a colaborat cu mai multe unitati de presare americane importante, inclusiv unități asociate Columbia și RCA. În anii ’70, multe dintre presările Warner sunt considerate foarte reușite, cu vinil relativ silențios și o masterizare echilibrată. În deceniul următor, pe măsură ce tirajele au crescut și presiunile comerciale s-au accentuat, calitatea a devenit mai variabilă. Sonor, Warner Bros US din perioada bună oferă un sunet solid, cu dinamică convingătoare, bas consistent și o prezentare coerentă, în special în zona de rock clasic și pop. Este o casă de discuri care poate oferi surprize foarte plăcute atunci când este ales cu atenție.

Philips / Polydor (PolyGram) – Europa (NL, DE)

Perioadă de referință: anii ’70–’80

Ca parte a grupului PolyGram, Philips și Polydor au beneficiat de unele dintre cele mai bine organizate fabrici europene, în special în Olanda și Germania, inclusiv unități precum Phonodisc. Presările sunt cunoscute pentru echilibru tonal, consistență și un zgomot de fond redus, fără excese sau artificii sonore. Nu sunt neapărat spectaculoase la prima audiție, dar se dovedesc foarte plăcute și fiabile pe termen lung. Pentru cei care caută un sunet matur, corect și ușor de ascultat, aceste case de discuri europene rămân alegeri foarte sigure.

Atlantic Records – US

Perioadă de referință: anii ’60–’70

Atlantic a lucrat cu mai multe fabrici americane, în special din estul Statelor Unite. În anii ’70, multe dintre presări sunt apreciate pentru sunetul lor energic, cu bas profund și o prezență puternică, mai ales în zona de rock, soul și jazz fusion. După această perioadă, odată cu creșterea tirajelor și reducerea controlului asupra producției, calitatea a devenit mai inconsistentă. Atlantic ’70s rămâne însă o zonă foarte interesantă din punct de vedere sonor: nu perfectă, dar extrem de vie, directă și plină de caracter.

În final, alegerea unui disc bun nu ar trebui să fie o cursă pentru cel mai scump sau cel mai rar exemplar. O abordare sănătoasă este să vezi prețul ca pe un echilibru între sunet, stare și valoare personală. Uneori merită să investești într-o presare de referință, alteori o ediție corectă, bine întreținută, este mai mult decât suficientă pentru o experiență de ascultare plăcută.

Alegerea începe cu informația, nu cu bugetul. Starea vinilului este adesea mai importantă decât eticheta sau anul de presare. Un disc bine păstrat, indiferent dacă e vechi și mai puțin popular, va oferi aproape întotdeauna o experiență mai bună decât unul rar, dar uzat sau deteriorat.

Contează și contextul din care cumperi: un magazin care verifică discurile, oferă descrieri corecte și filtrează atent selecția reduce mult riscul unei alegeri greșite. La fel de important este să îți cunoști propriile preferințe. Unii ascultători caută un sunet mai cald și relaxat, alții preferă detaliul și precizia. Nu există o alegere universal corectă, ci una potrivită pentru tine.

Tocmai de aceea, la Retrospace, fiecare disc este verificat cu atenție atat inainte de urcarea pe site cat si inainte de livrare. Gradarea si pretul ales ales reflectă starea reală a vinilului. Dacă apar erori sau neclarități, acestea sunt comunicate deschis, iar orice situație este rezolvată transparent, cu respect pentru experiența de ascultare a clientului.

În cele din urmă, cel mai bun ghid rămâne ascultarea. Dacă un disc îți oferă plăcere, te face să revii la el și te invită să asculți muzica până la capăt, atunci alegerea a fost una bună, indiferent de reputație sau preț. Vinilul nu este o competiție, ci o formă de întâlnire cu muzica. Cu cât înțelegi mai bine contextul din care provine un disc, cu atât relația ta cu el devine mai personală. Uneori vei alege o presare renumită, alteori una modestă, dar potrivită stării tale sau sistemului tău. Ambele pot fi experiențe valoroase. Un disc bun este, în fond, cel care îți oferă liniște, emoție și dorința de a asculta mai departe. Restul sunt detalii care te ajută să ajungi acolo mai ușor.

- de Vlad P